Trash the Dress in Retezat - Fugind de Furtuna!

Poate cel mai frumos sentiment este acela de a porni întro călătorie... hype-ul acela care îţi aduce cea mai plăcută nelinişte... nerăbdarea de a descoperi "NOUL" indiferent despre ce nou vorbim căci pentru fiecare acesta îşi găseşte însemnătatea în lucruri atât de diferite iar asta face viaţa mai colorată.

PĂDUREA... pentru noi

Noi ne-am văzut în oraş dar prima ieşire a  fost o la tură de bicicleală prin pădure cu un pic de noroi, un pic de zâmbet, căldură şi emoţii ... destule. Mirosul de frunze când proaspete, când uscate, sunetul când ascuţit când departe, soarele când pe noi când ascuns, respiraţia alertă şi privirile sincere au dictat ritmul inimii şi au ţesut un fir în istoria noastră.  Şi poate a fost o coincidenţă, dar acum locuim chiar lângă pădurea care ne-a adus pentru prima dată mai aproape.

MUNTELE... pentru noi

Chiar a doua zi, după ieşirea de la pădure eu am plecat la o plimbare spre Ţarcu... seara am ajuns acasă şi am dat năvală unul în sufletul altuia căci se pare că pădurea şi muntele leagă suflete! De aici am hotărât să le vedem pe toate împreună... iar trei ani mai târziu ne-am îmbarcat în călătoria vieţii căci am spus "DA" în faţa inimii.

Timpul a curs repede iar astăzi împlinim un an de căsătorie. Acum uităm cu drag în urmă la momentele acelea încărcate şi zâmbim când ne aducem aminte de plimbarea în rochie de mireasă prin Retezat. Dap... unde altundeva să facem Trash the Dress session-ul dacă nu chiar în Parcul Naţional Retezat?

Dar să vă povestesc... zic!

Am făcut planul şi  ne-am convins minunaţii fotografi să vină cu noi în creierii munţilor să facem poze. Timp nu aveam pe atât de mult pe cât ne-am fi dorit aşa că am plecat după amiaza din Timişoara şi am petrecut prima noapte în Poiana Pelegii. Ne-am distrat de Alex Vancu şi frica lui de urşi care îi nutrea neliniştea şi suspiciunile pe măsură ce se lăsa întunericul.

Am rămas un pic uimiţi să vedem o Ambulanţă şi un convoi de peste 15 persoane coborând spre Poiana Pelegii transportând o fată ce fusese la propriu lovită de trăsnet. Am rămas câteva momente fără cuvinte căci nu prea te aştepţi să dai peste aşa ceva când mergi să faci un photo shooting în rochie de mireasă.

Căldura excesivă pentru Retezat în această vară a făcut ca instabilitatea atmosferică să sporească furtunile şi vremea să fie şi mai nestatornică decât de regulă. Dar cu puţin noroc ne-am trezit a doua zi cu cer albastru şi am pornit spre Bucura să punem corturile şi apoi să pornim la vânătoare de cadre.

Am trecut pe la salvamonţi şi apoi am hotărât că Peleaga va fi punctul de start. Am pus rochia la pachet să nu o terfelesc chiar înainte de poze şi i-am dat la deal. Vremea? Se arăta bunicică şi entuziasmul mare. Vă daţi seama că nu urcam prea cu spor cu toate aparatele şi minunile după noi dar încet şi sigur cu minciuni că "imediat suntem acolo" ,"după piatra aia eşti ca şi pe vârf" şi aşa mai departe am ajuns într-adevăr aproape de vârf.

Dar cum am început să vedem un pic peste coama muntelui am rămas înmărmuriţi căci aşa ceva nu mai văzusem cred că niciodată....nu, SIGUR niciodată! Dacă deasupra noastră începuseră să se adune nişte norişori albi în partea cealaltă cerul era negru şi învolburat iar vântul tocmai se pornise cu putere trăgând după el toţi norii aceia mâniaţi foc şi pară! Stâlpul acela cu plăcuţa pe care scria Peleaga bâzâia încontinuu de la cât era de încărcată atmosfera şi nu era de bine.

Repede repede am decis că nu e de stat pentru că era vorba de minute până furtuna să ne ajungă şi pe cât de repede am putut i-am dat la vale...şi credeţi-mă că niciodată nu am coborât muntele cu aşa o viteză. Am avut câteva momente în care mi-a înmărmurit inima de frică şi în mintea mea se produceau numai calcule sumbre ... ce spaimă am tras. Cum ne uitam în spate să vedem dacă suntem în formaţie completă vedeam cum deja vârful muntelui era negru iar tunetele bubuiau în jur... mai repede, mai repede să coborâm dar parcă nu se mai zărea odată Bucura şi Refugiul!

Pe măsură ce ne-au ajuns primii stropi am zărit şi refugiul şi ne-a mai venit inima la loc! Ne-au luat deci salvamonţii sub aripa lor protectoare şi am aşteptat zgribuliţi să treacă ce e mai rău. Şi după vreo două ore tot aşa brusc s-au spart norii şi ne-a revenit mândrul soare aproape gata de culcare! Ce zi... păi să facm poze nu? Cine ştie cum o fi mâine!

A doua zi nu ne-am mai încercat norocul spre Peleaga ... no comment. Ne-am pus bocancii, rochia, costumul şi am pornit spre mândrele Rezezatului: Ana, Viorica, Florica şi apoi spre Tăul Agăţat perindându-ne pe sub Judele.

Lunch break la Restaurant de trei stele Michelin! :D

Una peste alta păşim mai departe şi mai departe şi mai departe spre urmatorul an...şi urmatorul...şi următorul sperând să adunăm cât mai multe amintiri, să vedem cât mai mult din lumea ce ne înconjoară şi să ne bucurăm de viaţă, de natură şi de dragoste!

Happy anniversary to us!

Love,

Karina